brusc îmi amintesc de clujul meu, clujul copilăriei mele fericite (aveam copii acolo cu care mă jucam, chiar dacă nu ştiam să mă joc măcar îi mituiam cu piersici să îmi aducă costaşi pe care îi legam noaptea de calorifer şi înainte să se sufoce cu totul făceau o gălăgie sistematică, iar mama căuta noaptea cuţie cu care să mă apere de hoţul care umbla prin casă sistematic), apoi revin în pargul ioanid stând pe o găletuşă şi învăţând germană, iar în pauzele de senvicel împărţeam câte o lopăţică în capul căţelandrilor inocenţi atraşi de untul de pe degetele mele. Ce tante aveam, vai ce am iubit-o! În afară de ai mei, ea a fost primul om pe care l-am iubit.
Şi ce flashback! O tante pe la 80 şi ceva de ani, slăbuţă, puţin adusă de spate, dar mândră. Ce îmi plăcea la ea era cocul .... probabil că fusese blondă la viaţa ei că acum avea un păr alb-perlă, prins în coc de balerină puţin lăsat pe ceafă. Şi era senină tante a mea, şi zâmbea cu subânţeles când recitam poezii şi se uita la mine şi vroiam să mi-o fac familie, să mă ducă acasă în fiecare zi, să mă trezească cu ceai de soc cu miere şi lămâie în fiecare dimineaţă şi să mă înveţe cele mai frumoase poveşti de fraţii Grimm. Ea era bătrânica complice, pe care o asculţi orbeşte, dar mai faci cu ea o prostie două, aşa de dragul prostiei... o tante din poveste. Cred că peter pan defapt a fost scris de o bătrânică de 80 de ani. Următorul flash îl am cu Laza, săracul Laza ... trebuie să vă povestesc de băieţelul ăsta. Ne ştiam de la grădiniţa germană, unde am întâlnit primul om pe care l-am detestat în viaţa mea (tante beatrice, o scorpie frumoasă care nu mă înţelegea deloc) şi unde mama când ajungea la "şedinţele cu părinţii" era întrebată compătimitor: "aşa face şi acasă, doamnă?" Ei ce făceam .... alergam, consumam o energie turbată, dărâmam, eram extaziată de copiii din jurul meu (era singurul loc cu copii în afară de ioanid, unde după ce nu a mai fost tante a mea nu m-am mai dus) şi îl chinuiam pe Laza. Dar o cerea! sincer ... o cerea curat adevărat! Gândiţi-vă la un copilaş cu faţă de înger bleg, cu un păr tuns castron atât de lucios şi atât de drept încât atunci când îmi infigeam mâinile în capul lui şi începeam să fac învârtitea cu el mai aveam puţin şi muream de extaz!
A! şi creioanele roz. Da, nu am scăpat în copilăria mea de roz: furam toate creioanele roz de la grădiniţă. Defapt furam tot ce prindeam şi mi se părea mie că are să îmi folosească într-o zi. Dramatic a fost momentul în care bunica mea îmi citea robinson crusoe, şi mi-a citit cartea până am memorat fiecare cuvinţel şi dublam ascultătoare şi mută toată cartea, atunci să vezi dezastru: mi se părea că voi naufragia curând ... deh începeam să mă fac mare! ... şi trebuia să îmi fac recuzita pentru insulă. Aveam aşa: creioane roz (evident!), multe lame de ras adunate de sub balcoanele tipilor în maiouri albe şi cu burtă (ei erau cei mai generoşi), sfori de patru tipuri, multe chestii de electronică furate de la tata cu care mă gândeam eu că o să încep industria pe insulă alături de vineri, nasturi (pentru că îmi plăceau) - o cutie imensă, sigur urma să mă folosesc de ei (nu conta că nici bunicii şi nici părinţii nu mai aveau niciun nasture pe nicăieri, incluzând aici pantaloni, cămăşi, paltoane din toate sezoanele), obiecte ciudate din bucătărie. Tirbuşonul era absolut fascinant, construisem deja în mintea mea o plută, evoluasem la barcă şi ajunsesem într-un final stând cocoţată în cireşul de la Bădeşti imaginându-mi un vapor nascut din graţia tirbuşonului capturat. Mă treceau fiori! Apoi foarte trist a fost când m-au prins ai mei că îmi formam o comoară pe care urma să o dau la schimb pentru cele necesare vieţii pe insula pustie, iar comoara asta cuprindea: lanţuri de aur (argintul ştiam că nu are nicio valoare printre canibali), pandantive, cercei, inele, totul de aur .... m-am lăcomit însă la verigheta mamei şi atunci mi-au capturat piraţii toată averea. Nu am suferit însă foarte mult pentru că urma să îmi fac o recuzită de arme, o recuzită completă. Aşa că am început să fur tot ce însemna posibilă armă: cuţite, şurubelniţe, topoare, furci (asta când eram la ţară), furtun (pentru catapultă), elastic (pentru praştie). Vecinii mei de la ţară erau tot copii de "oraş" veniţi la bunici şi toţi băieţi, drept pentru care le ceream sfaturi despre cum se construiesc diverse tipuri de arme. Îmi aduc aminte că o săptămână am făcut consiliu eu cu mihai, cu edi şi cu georgică (care avea o bulină roşie perfect rotundă fix pe vârful nasului) despre cea mai bună modalitate de a construi cel mai bun arc. Am cercetat împreună sălciile pe distanţă de 4 gospodării, calitatea din păcate lăsa de dorit aşa că am format o echipă care mergea la râu şi o altă echipă care mergea prin gospodării. Nu e greu de ghicit în care echipă am ajuns. Ţin minte că atunci l-am năşit pe georgică în ale furatului. Mi-a părut rău pentru el că nu a fost atent la tot pentru că o săptămână mai târziu l-am auzit pe bunicul lui cum ţipa, îl fugărea şi arunca cu chestii după el - prostu' ... furase bani. Cel mai drăguţ era când mergeam prin vecini :)) săracii mei părinţi ştiind de intenţiile mele de naufragiu erau mai crispaţi decât era cazul. Eram aşa de cuminte - un îngeraş negru şi cu bucle perfecte care rânjea larg la tine când îţi zicea "hai să-mi arăţi comorile tale!" şi lua toată casa la studiu atent. Niciodată nu spărgeam nimic, nu supăram pe nimeni, eram extrem de politicoasă, mâncam tot din farfurie şi plecam blindată. Ţin minte că nu aveam mai mult de 4 ani când m-a văzut mama că şchiopăt. Fusesem în vizită. Vârâsem un şoricel de lemn în pantofior, în şoseţele aveam nişte beţe frumos colorate, iar în mână strângeam tare tare cel mai frumos creion roz din viaţa mea!
Totul s-a terminat brusc când am ajuns la şcoală şi învăţătoarea mea, Doamna Cumpănaşu, ne-a explicat că este o boală care se numeşte cleptomanie. După acea zi am înţeles că mă pot îmbolnăvi din nou chiar dacă fur şi un fir de pai.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu