melc

disprețuind pe cineva, pot transofra ura în dragoste și respingerea în interiorizare inconștientă. câteodată, mai des ce-i adevărat, fără să vreau îi atrag pe acei oameni capabili să ofere, să împartă trăiri autentice. dar nu pot relaționa cu ei decât la un anumit nivel, acel nivel la care putem stabili o legătură de atutenticitate.

și în loc să le ofer motivul, le ofer ispita curiozității printr-un dezinteres interesat la nivel instinctual. nu sunt mulți în jurul meu pe care să-i fi văzut procedând la fel. iar acea mână de oameni este sau a fost la un moment dat foarte aproape de mine așteptând momentul asimilării modelului, cum îmi zicea de ună zi un prieten.

de fiecare dată am rămas plăcut impresionată, și influențată ulterior din ce în ce mai puternic, de zicala nu aștepta nimic de la oameni și nu vei simți dezamăgirea. suferindu-i consecințele mi-am dat seama că nu e chiar așa, ci mai degrabă sunt scutită de dezamăgiri dacă nu aștept mai mult de la cei din jurul meu decât acele trăiri autentice pe care ei sunt capabili să le împărtășească cu cei din jur și mai ales cu mine.

în momentul de față este singurul mod onest în care mă pot bucura de intensitatea și pasiunea celor ce mă înconjoară. mă bucur de acea părticică reală, de ochiul tornadei lor și de felul în care se integrează în personalitatea lor, de felul în care se topește cu mine și de felul în care se țese în lume.

Fără titlu

Cel mai îngrozitor mod de a muri:

.... să sari cu paraşuta şi ea să nu se deschidă.

.... de sete, pe mare.

.... din proprie iniţiativă.

.... încet, pe părţi, ca într-un film de groază.

.... bătrân, plin de regrete.

.... tânăr, fără dorinţe.

Cel mai îngrozitor mod de a trăi:

... însoţit de "cum ar fi fost dacă ...", un regret al evenimentelor din trecut.

... gândind mereu că mâine va fi altfel.

... cu frica/lenea de a risca/acţiona o rutină zilnică în favoarea a acelui "altceva".

... revoltat de cutumele/regulile sociale/"toată lumea aşa face, zice" pe care le respectă.

... trăind într-o perpetuă perioadă intermediară.

... supărat pe cineva ori pe ceva (gen, îmi detest superiorul sau urăsc politicienii).

Riga Crypto şi lapona Enigel

Sunt câteva lucuri pe lumea asta pe care nu ai cum să le ignori. Poţi ignora multe, poţi închide ochii şi trece nepăsător pe lângă:

- indivizi care sparg geamul maşinii din faţa ta, pentru că le era poftă de ciunga lăsată pe banchetă

- cei care maltratează animale ori copii (cu o educaţie solidă poţi să faci asta, am văzut eu!)

- perversiuni făţişe (se încadrează în degetele de la o mână dăţile în care am fost înghesuită în ganguri, de la ambele mâini dăţile în care am fost urmărită de indivizi şi cuvinte aţâţătoare, nu îmi ajung nici picioarele dacă-i număr pe exibiţioniştii îndrăzneţi) - pentru mine au existat în general două variante: ori nu-i vedeam, ori răspundeam cu cea mai bună apărare - atacul, în funcţie de automotivarea lor în ale acţiunii.

Acum vreo 8 ani aveam o pretenă, Germina fiind inculpata, care mi-a devenit colegă de bancă, fix după ce anterioara consoartă s-a sinucis (literalmente vorbind). Cu Germina mă întărâtam în a face tot felul de experimente. Printre astea a fost şi mersul la lilieci ... pe jos. După ce ultimul maxi-taxi ne-a descărcat la afumaţi, am propus să o luăm pe jos, gândeam că nu mai era mult, mai ales că tata făcea maxim 10 minute cu maşina până în faţa porţii. Pentru neştiutori lilieci înseamnă 28 km distanţă de bucureşti, 23 km faţă de Afumaţi. O zi de vară demenţială, căldură sufocantă, ceea ce pentru un naturist ar fi vestit o ploicică uşuratecă. Fix la fel de frivolă cum eram noi două, muzele DN2, o blondină şi o bruneţină, sprintând pe marginea şoselei, pe banda de urgenţă. Râdeam ironico-încântate de toţi nefericiţii care ne claxonau pofticios, ba chiar am numărat claxoanele care ne confirmau valoarea, 1 bingo, 2 bingo .... în jur de 200 bingo ne-am încurcat în matematică aplicată. Oricum qed fusese demonstrandum, iar 3 km mărşăluiţi şi calculaţi în claxoane-putere cauzaresră uşoare înţepături în tălpi, şiroaie de sudoare şi o panică reţinută.

Prima dacie care a oprit era blindată cu 5 ţigani, întrecând în întunecime pe cei mai norocoşi coşari, era de culoare roşie (este un roşu anume, mat, extrem de popular în anii 70'). Am refuzat politicos, apoi am mers înainte înţepate - ceea ce pentru noi era panică şi adrenalină cristalizată, pentru ei era un fecund mating-game. Bordul nostru indica 1.4 km/h - le fel şi al lor. Germina îşi schimba culorile feţei cu rapiditatea unui ochean cu mărgeluţe colorate, din ăla de dinainte de 89' la care orice copil exersa hipsnoza autoindusă.

Am apucat-o de încheietura mâinii (fapt ce mi-a indus senzaţia unui mormoloc umed şi rece) şi am târât-o pe cealaltă parte a drumului. La început s-a lăsat moale, apoi fix pe linia întreruptă dintre cele două sensuri de circulaţie s-a poticnit pe picioarele din spate şi mi-a zis că îi e frică. Am mulţumit pios celor 43 de kg pe care le avea şi am smucit-o până pe banda de urgenţă. Nu trece mult şi de pe sensul de mers opresc următorii muşterii - cavaleri neînţeleşi ai secolului (wtf!! naiba ştie în ce secol trăiau), zâmbete binevoitoare venind dintr-o dubă albastru azuriu, la fel de mat, aceeaşi decadă. Am făcut o piruetă în timp ce valsam spre cealaltă margine a drumului.

Orice tort care se respectă are cel puţin o cireaşă confiată, perfect poziţionată pentru a genera maximum de frustrare tuturor celor care îşi aşteaptă indiferent farfuria (şi care în secret şi-ar rade sprâncenele ca să aibă bobiţa roşie). Noi nu am simulat nimic, eram sincer indiferente, m-aş hazarda chiar să afirm că o evitam. Cum se întâmplă de obicei, cireaşa ajunge fix în farfuria alergicului la rozacee. Ne depăşeşte un tractor, din ăla cu limită de viteză 20km/h, care la 10 m înaintea noastră opreşte. Roşu-mirositor, cu o treierătoare în spate. După o replică mută gen "bond, james bond", deschide uşa, graţios şi greoi cum îi şade bine unui utilaj. Lăsând grotescul şi hilarul la o parte, a fost un gest de genteleman misterios.

Taaaa... na...na... naaa...na.... na ... na .... na ... am continuat repetiţiile până pe cealaltă parte. Se pare că tractorul a fost prea mult pentru nervii sensibili ai Germinei, care mi-a izbucnit într-o criză de isterie. Ne-am simţit obligate de circumstanţe să oprim un maxi taxi care ne-a transportat următorii 20 de km până la lilieci. Este de la sine înţeles că la întoarcere am avut parte de o "ploaie caldă de vară" care ne-a întărit sfârcurile înainte de îmbarcarea în maxi-taxi-ul de vrancea retur.

Teribil de drăguţ

Este cea mai stupidă frază pe care am auzit-o. Şi da, astăzi dau cu toată omenirea de pământ. Pentru mine nu mai există nimeni şi nimic, mă revolt adolescentin şi nevrotic. Că uite aşa!

Şi să-i ia mama dracu pe ăia care tot dau -29 de grade la lilieci, că am diferenţă de 50 de grade la o uşă distanţă împana mea! Probabil că de aia am ţinut neapărat ca azi să scad de la o jumătate de sută la o treime de sută diferenţa, poate aşa o fi mai sfânt şi nu îmi mai vine să dau cu toţi liliecii de crăci.

Mi-a luat ....

jumătate de zi să mă hotărăsc dacă migrez sau nu de aici şi după ce m-am uitat pe iutub la un mini documentar (nu vi se pare că pe iutub totul e mini??) despre păsările călătoare, m-am hotărât că vreau să fiu un cuc de iarnă. Ochesc cuibul unei păsărici, ţintesc la ouă, elimin ce e al lor, înseminez cu ce e al meu.

Pot chiar să extind, pentru că oricum nu

pot a depune ouă - îmi iau ostăşeşte hainele în traistă verde camuflată, ochesc o casă CALDĂ,

elimin orice prejudecăţi de valoare din mintea proprietarului şi înseminez locul.

Cu toate că nu sunt cuc. Nici măcar cuc nu am, aşa că am să întreb foarte drăguţ şi amabil - către ce migrez?

PS: prima poză ... e a mea, ba mai mult, chiar şi uşa e a mea, clanţa la fel. E uşa de la lilieci, cea care desparte -29 de grade de plus câteva grade. Pozată din interior. Nu ştiu dacă sunt singura care a văzut The Day After Tomorrow, dar sunt sigură de un lucru: la fel erau şi ăia hăituiţi.