Conventional wisdom

un tip, îl cheamă Jonathan Fields, un interviu cu el aici, de unde al luat şi citatul dealtfel http://lateralaction.com/articles/jonathan-fields/ .

Kick the tires. All too often, conventional wisdom is just the collective limitations of those who’ve tried and failed before or, worse, never bothered trying. When someone says, “you can’t do that,” what they are really saying is, “I can’t figure out how to do that, so who the hell are you to try?” Do NOT accept someone else’s limitations as your own without first doing everything possible to succeed on your own terms.

First, I’m not about self-help. And I’m not in any way, shape or form a guru, master, wizard or other form of magical obstacle-clearing visionary. I’m about hard work, relentless creativity and nuts and bolts entrepreneurship with a strong bent for marketing.

A Career Renegade is someone who makes a conscious choice to build your career around the activities, settings and people who make you come alive… and figure out how to do all this while earning enough to live very comfortably in the world and giving back to the greater community.

Also, I’m not about getting rich. To me, that’s a meaningless metric. Money is important, I need to earn 6-figures to live well with my family in NYC. But, in a vacuum, money has no value. It’s only what it allows you to do that has meaning. So, you could spend every waking moment frantically engaged in the mad dash for cash without reference to passion, fulfillment or enjoyment, but to what end? Yeah, you’ll die with a kick-ass estate, but who cares? Your life just sucked.

So, yes, it’s important that you couple the quest to come alive at work with the quest to earn enough. But, the right metric isn’t enough to be “rich,” it’s enough to live well in the world. That number will change radically with each person. And, likely, will change fairly dramatically for each individual over the course of your life.

Helen Keller said it best, “life is a daring adventure, or nothing.”

vorbeşte tibetanul

gogletarzii

cum dau unii căutare pe google, şi cum ajung pe blogul unui omuleţ, plus comentariile omuleţului:

ce inseamna trattoria – un fast-food in care se sta la masa! nu va mai imbracati la cravata, toparlanilor!
program de dezbracat poze – ai o mentiune pe ziua de azi
wordpress cornel calarasu – Cornel e numele de tocilar, te rog nu-l mai folosi
caut disperata o compunere in lb engleza – pretioaso
cand a murit stefan banica -
cum se face bot -
filme cu fete care fac…cu alte fete –
FEMEI GOALE CA SA FAC LABA –
in ce pozitii sa faci poze in natura – poze de hi5 banuiesc?
vreau sa compun melodi de suces – oooo, da, din nou
penis captivus!!!!11 – lasa dracului laptopul ala din brate si relaxeaza-te, o sa treaca de la sine
tuica si efectele ei sanatoase - da!
sex anal in tramvai – nu!
www.pulamea.ro – .
unde poti sa mergi cu satelitul? – pe saitu’ lu ala
ce trebue sa mananc sa am curul mare – tot!
stefanbanica@yahoo.com – oare…?
elvis, ce s-a intamplat? – “M-am reincarnat prin Romania.”
filme masturbare in cache – cum gandesti tu, cu capu’…
chupacabra pui – faaain, un pui de chupacabra la baiatu’
sunt dobermani gelosi ? – wtf?!?

http://adriancalarasu.wordpress.com/2009/07/13/googletarzii/#more-3008

siviu

am cv-ul din surse sigure şi autorizate. din ce am înţeles domnişoara va fi chemată la interviu, va fi aşezată probabil pe un scaun, într-o sală (eu aşa aş face) cu uşi de sticlă transparente, în birou va fi pus un microfon care va difuza momentul în toată firma, iar o cameră va înregistra. în jurul sălii eu aş dispune în semicercuri de discuţii toţi angajaţii.

enjoy...

leben und leben lassen

Schopenhauer

Dimineaţă, soare, un motan care mă pândea să plec de la masa de pe terasă, să las ceva în farfurie şi să ia micul dejun. I-am lăsat, dar sîc! am mâncat legume.

“Vointa si puterea nu ajung. Omul trebuie sa stie ce vrea si ce poate .”

Filozofii şi-au dat mare osteneală pentru a spune că voinţa este liberă; eu voi spune numai că ea este atotputernică.

Nimic nu este bun sau rău prin natura sa, ci această distincţie este stabilită de părerile oamenilor.

Fiecare ţine să se pună în evidenţă prin inferioritatea aproapelui său.

Totuşi, în loc să aibă încredere în ceea ce le spun propriile minţi, oamenii au ca regulă o slăbiciune pentru încrederea în alţii, care pretind că au surse supranaturale de cunoaştere.

Oamenii măgriniţi caută numai să îşi petreacă timpul, cei de talent, să-l întrebuinţeze.

“Omul se obisnuieste cu orice . De aceea linistea sufleteasca este superioara obisnuintei . A nu avea nevoie de obiceiuri, ce avantaj!”

instinctul social al oamenilor nu este direct, adică nu se întemeiază pe iubirea societăţii, ci pe teama de singurătate; căci ei nu caută atât încântătoarea înfăţişare a celorlalţi, pe cât fug de pustietatea singurătăţii şi de monotonia

propriei lor conştiinţe. Precum iubirea de viaţă nu este decât frica de moarte, tot aşa instinctul social al oamenilor nu este

direct, adică nu se întemeiază pe iubirea societăţii, ci pe teama de singurătate; căci ei nu caută atât încântătoarea înfăţişare a celorlalţi, pe cât fug de pustietatea singurătăţii şi de monotonia propriei lor conştiinţe.

“Caracterul omului poate fi dedus din manifestarile lui marunte . Pentru lucrurile importante oamenii isi iau precautii ; in gesturile mici ei se manifesta dupa natura lor si fara a-si da osteneala sa se mai ascunda .”

defapt toate fragmenţelele astea sunt aici pentru că nu ştiam unde să-l găsesc pe cel de jos.

Pentru a trăi în lume este bine să avem o mare provizie de prudenţă şi de indulgenţă; de prudenţă pentru a ne păzi de pagubă, de indulgenţă pentru a ne feri de ceartă. Cine are să trăiască între oameni, nu trebuie să despreţuiască în mod absolut nici o individualitate, ca una ce este o dată creată de natură aşa cum este; nici pe cea mai rea, mai mizerabilă sau mai ridiculă. Din contră, are să o primească ca un ce fatal, care în urma unui principiu etern şi metafizic trebuie să fie aşa şi nu altfel; iar la cazurile extreme să-şi zică: „Astfel este lumea, nu e vina mea”. Dacă face altfel, este nedrept şi provoacă pe celălalt la luptă de moarte. Căci nimeni nu-şi poate schimba adevărata sa individualitate, adică temperamentul său, caracterul său moral, puterile judecăţii, fizionomia sa ş. c. l. Dacă îl osândim în toată firea lui, atunci nu-i mai rămâne decât să ne combată ca pe duşmanul său de moarte; căci noi nu-i îngăduim dreptul de a exista decât sub condiţia de a fi ceea ce din fire trebuie să fie. De aceea, spre a putea trăi între oameni, trebuie să-i lăsăm pe toţi în felul lor, oricum s-ar fi brodit, şi nu avem decât a ne gândi cum să ne folosim de ei, după firea şi însuşirea lor, dar nu să sperăm în

vreo schimbare, nici să-i osândim absolut în ceea ce sunt. Acesta este înţelesul proverbului german „leben und leben lassen”

am doi animali

pe princiciul flashului: mă gândesc în dimineaţa asta la amintiri strânse în saci, ajung la birou, dau o tură pe blogurile mele de suflet şi dau de un bookmark de care cam uitasem. Flashback! :))

http://theflashbacksproject.blogspot.com/

brusc îmi amintesc de clujul meu, clujul copilăriei mele fericite (aveam copii acolo cu care mă jucam, chiar dacă nu ştiam să mă joc măcar îi mituiam cu piersici să îmi aducă costaşi pe care îi legam noaptea de calorifer şi înainte să se sufoce cu totul făceau o gălăgie sistematică, iar mama căuta noaptea cuţie cu care să mă apere de hoţul care umbla prin casă sistematic), apoi revin în pargul ioanid stând pe o găletuşă şi învăţând germană, iar în pauzele de senvicel împărţeam câte o lopăţică în capul căţelandrilor inocenţi atraşi de untul de pe degetele mele. Ce tante aveam, vai ce am iubit-o! În afară de ai mei, ea a fost primul om pe care l-am iubit.

Şi ce flashback! O tante pe la 80 şi ceva de ani, slăbuţă, puţin adusă de spate, dar mândră. Ce îmi plăcea la ea era cocul .... probabil că fusese blondă la viaţa ei că acum avea un păr alb-perlă, prins în coc de balerină puţin lăsat pe ceafă. Şi era senină tante a mea, şi zâmbea cu subânţeles când recitam poezii şi se uita la mine şi vroiam să mi-o fac familie, să mă ducă acasă în fiecare zi, să mă trezească cu ceai de soc cu miere şi lămâie în fiecare dimineaţă şi să mă înveţe cele mai frumoase poveşti de fraţii Grimm. Ea era bătrânica complice, pe care o asculţi orbeşte, dar mai faci cu ea o prostie două, aşa de dragul prostiei... o tante din poveste. Cred că peter pan defapt a fost scris de o bătrânică de 80 de ani. Următorul flash îl am cu Laza, săracul Laza ... trebuie să vă povestesc de băieţelul ăsta. Ne ştiam de la grădiniţa germană, unde am întâlnit primul om pe care l-am detestat în viaţa mea (tante beatrice, o scorpie frumoasă care nu mă înţelegea deloc) şi unde mama când ajungea la "şedinţele cu părinţii" era întrebată compătimitor: "aşa face şi acasă, doamnă?" Ei ce făceam .... alergam, consumam o energie turbată, dărâmam, eram extaziată de copiii din jurul meu (era singurul loc cu copii în afară de ioanid, unde după ce nu a mai fost tante a mea nu m-am mai dus) şi îl chinuiam pe Laza. Dar o cerea! sincer ... o cerea curat adevărat! Gândiţi-vă la un copilaş cu faţă de înger bleg, cu un păr tuns castron atât de lucios şi atât de drept încât atunci când îmi infigeam mâinile în capul lui şi începeam să fac învârtitea cu el mai aveam puţin şi muream de extaz!

A! şi creioanele roz. Da, nu am scăpat în copilăria mea de roz: furam toate creioanele roz de la grădiniţă. Defapt furam tot ce prindeam şi mi se părea mie că are să îmi folosească într-o zi. Dramatic a fost momentul în care bunica mea îmi citea robinson crusoe, şi mi-a citit cartea până am memorat fiecare cuvinţel şi dublam ascultătoare şi mută toată cartea, atunci să vezi dezastru: mi se părea că voi naufragia curând ... deh începeam să mă fac mare! ... şi trebuia să îmi fac recuzita pentru insulă. Aveam aşa: creioane roz (evident!), multe lame de ras adunate de sub balcoanele tipilor în maiouri albe şi cu burtă (ei erau cei mai generoşi), sfori de patru tipuri, multe chestii de electronică furate de la tata cu care mă gândeam eu că o să încep industria pe insulă alături de vineri, nasturi (pentru că îmi plăceau) - o cutie imensă, sigur urma să mă folosesc de ei (nu conta că nici bunicii şi nici părinţii nu mai aveau niciun nasture pe nicăieri, incluzând aici pantaloni, cămăşi, paltoane din toate sezoanele), obiecte ciudate din bucătărie. Tirbuşonul era absolut fascinant, construisem deja în mintea mea o plută, evoluasem la barcă şi ajunsesem într-un final stând cocoţată în cireşul de la Bădeşti imaginându-mi un vapor nascut din graţia tirbuşonului capturat. Mă treceau fiori! Apoi foarte trist a fost când m-au prins ai mei că îmi formam o comoară pe care urma să o dau la schimb pentru cele necesare vieţii pe insula pustie, iar comoara asta cuprindea: lanţuri de aur (argintul ştiam că nu are nicio valoare printre canibali), pandantive, cercei, inele, totul de aur .... m-am lăcomit însă la verigheta mamei şi atunci mi-au capturat piraţii toată averea. Nu am suferit însă foarte mult pentru că urma să îmi fac o recuzită de arme, o recuzită completă. Aşa că am început să fur tot ce însemna posibilă armă: cuţite, şurubelniţe, topoare, furci (asta când eram la ţară), furtun (pentru catapultă), elastic (pentru praştie). Vecinii mei de la ţară erau tot copii de "oraş" veniţi la bunici şi toţi băieţi, drept pentru care le ceream sfaturi despre cum se construiesc diverse tipuri de arme. Îmi aduc aminte că o săptămână am făcut consiliu eu cu mihai, cu edi şi cu georgică (care avea o bulină roşie perfect rotundă fix pe vârful nasului) despre cea mai bună modalitate de a construi cel mai bun arc. Am cercetat împreună sălciile pe distanţă de 4 gospodării, calitatea din păcate lăsa de dorit aşa că am format o echipă care mergea la râu şi o altă echipă care mergea prin gospodării. Nu e greu de ghicit în care echipă am ajuns. Ţin minte că atunci l-am năşit pe georgică în ale furatului. Mi-a părut rău pentru el că nu a fost atent la tot pentru că o săptămână mai târziu l-am auzit pe bunicul lui cum ţipa, îl fugărea şi arunca cu chestii după el - prostu' ... furase bani. Cel mai drăguţ era când mergeam prin vecini :)) săracii mei părinţi ştiind de intenţiile mele de naufragiu erau mai crispaţi decât era cazul. Eram aşa de cuminte - un îngeraş negru şi cu bucle perfecte care rânjea larg la tine când îţi zicea "hai să-mi arăţi comorile tale!" şi lua toată casa la studiu atent. Niciodată nu spărgeam nimic, nu supăram pe nimeni, eram extrem de politicoasă, mâncam tot din farfurie şi plecam blindată. Ţin minte că nu aveam mai mult de 4 ani când m-a văzut mama că şchiopăt. Fusesem în vizită. Vârâsem un şoricel de lemn în pantofior, în şoseţele aveam nişte beţe frumos colorate, iar în mână strângeam tare tare cel mai frumos creion roz din viaţa mea!

Totul s-a terminat brusc când am ajuns la şcoală şi învăţătoarea mea, Doamna Cumpănaşu, ne-a explicat că este o boală care se numeşte cleptomanie. După acea zi am înţeles că mă pot îmbolnăvi din nou chiar dacă fur şi un fir de pai.