Tare violent m-am trezit de dimineaţă. Am auzit din pod un surub/piuliţă/cui

rostogolindu-se şi un alt zgomot pe care nu l-am înţeles. Sângele mi s-a îngheţat imediat, am primit prompt adrenalină şi am aşteptat cu inima zgomotoasă.

De multe ori m-am întrebat cum adoarme omul?

Şi cum reuşeşte să stea treaz? până la urmă ce e somnul şi ce se întâmplă în capul meu când

"decid" că vreau să "dorm"? Nu de alta dar aveam adrenalină şi bătăi de inimă cât pentru 10 şi cum nu s-a întâmplat nimic în următoarele 3 secunde am simţit că e de datoria mea să fac să se întâmple ceva. Iată cum brusc au apărut mulţi oameni în mansardă, aşa de mulţi că nici nu renta să-i număr, care fiecare rostogolea câte o piuliţă/cui/şurub. Şi ca să nu strice armonia schimbau între ei la intervale potrivite obiectele, dansând sportiv (mişcarea avea graţia unui dans, dar ei defapt făceau sport) spre undeva, înainte. Se unduiau, împingeau o piuliţă, cu cât se perindau mai mulţi cu atât se forma un fel de abur rece, mai des cu cât planul era mai îndepărat. Evident toţi erau

bărbaţi şi aveau costume negre şi sacouri încheiate la un singur nasture. Şi erau aşa senini - ca nişte elfi, cu piuliţe, cuie şi şuruburi, însoţiţi de aburi şi cu cât dădeau mai mult cu piciorul la obiectele metalice cu atât deveneau mai lăptoşi şi integraţi în aburi.

Zgăbuh, craţ, cranţ, tic...tic..tic... pac-bummmm, cssss.

Iar mi-a venit adrenalină la interval.

Acum chiar m-am trezit. Să-i ia aburii pe toţi costumarii. În mansarda mea chiar e cineva/ceva. Ţin minte că vedeam filme de război cu soldaţi răniţi pe câmpul de luptă, care, deşi erau răniţi şi ca vai de mama lor, tot mai ridicau o mână sau un picior, ăia mai curajoşi chiar păreau că vor să ia poziţia de start la sprint. M-a indignat întotdeauna alegerea asta, m-a revoltat chiar. Idioţii - nu le e clar că un lunetist, poate chiar un tun, aşteaptă cu sadism să ridice mâna aia, sau piciorul, ori să se pună în patru labe!?? Pac, pac. Păi dacă te-ai ridicat, nu ţi-era clar că te omor? Next please. Noi avem puşcoace şi animalele inteligenţă - că nu degeaba fac alea pe moartele când văd un pradător, când simt un pericol. Mi se par de o drăgălăşenie absolută animăluţele care rămân spin

alizate când le târcoleşte careva. Şi nu adormitsem! Doar că mi-a luat mai puţin de o secundă ca să gândesc tot ce am scris până acum. Singurele diferenţe între mine şi animăluţe era

faptul că nu nu eram aşa de simpatică şi nici nu ştiam exact în ce poziţie am înţepenit.

Prrrrrrrrrrr, gzzzz, ţic ţic ţic ... trm trm trm trm, bam bam, pfffffff. Hahaha.

Am nişte şorecuţi în mansardă. Oare doar ei

sunt? tâgâdâm, bâm, bâm, ţic

ţic ţic, czzzzzz. Mda. Sunt mulţi ai naibii. Poate doar sunt activi. Dar ei de obicei

călătoresc în familii. Ca în vestul sălbatic, dar acum nu mai folosesc căruţele. Au f

ăcut din coviltire nişte parapante albe cu care se deplasează capul fa

miliei cu toate lucrurile trebuincioase unei gospodării prospere, iar cu un alt coviltir se deplasează şoricioaica şefă cu plozii agăţaţi ori de coadă, ori de şireturi. Cum au

prins un geam deschis sunt chemaţi de mirosul casei şi dacă le place, suflă într-un fel secret în parapantă şi atunci ea ştie că trebuie să ajung în acea casă, intrând pe o anume fereastră. După ce ajung dau o tură atunci când ocupanţii casei dorm. Ca să nu se trezească şi să-i prindă în expediţie, pe un teritoriu necunoscut, ei au o tolbă specială, în general şoricelul cel mai mic se duce la nasul oamenilor şi suflă un praf special de la care nu se strănută. După ce a plecat

şoricelul mezin omul începe să viseze cele mai frumoase lucruri, şi va avea cel mai adânc somn.

Abia atunci şoriceii se împart în echipe speciale - soriceii mici se strâng câte 4

şi merg în şir indian prin locuri moi: prin dulap unde cercetează întâi hainele, apoi se duc pe sub pat, strâng praful într-un ghemotoc mare pe care îl rost ogolesc. Nu înţeleg de ce fac lucrul ăsta - e moale ghemotocul, dar în afară de asta nu le foloseşte la nimic. Cred că se joacă. După ce au obosit se duc la uşi unde fiecare şoricel micuţ se cuibăreşte în gaura cheii şi doarme încolăcit în găoace. Ei încep imediat să viseze multă vată de zahăr şi zmee - visul oricărui şoricel micuţ este să zboare pe un zmeu până creşte mare. Niciodată însă un şoricel micuţ nu trebuie să zboare pe un zmeu - cine ar mai sta în gaura cheii şi ar auzi tot din ambele camere de după uşă chiar dacă doarme?? Şoriceii mari ori dorm (şi dorm atât de puţin!) ori sunt atenţi; ei s-au agăţat deja de un zmeu şi au zburat sus ... sus de tot. De

aia se rup zmeele, pentru că soriceii micuţi se fac mari şi vor să vadă lumea de pe zmeu. Lor nu le mai place

vata de zahăr pentru că e la fel cu norii în care se încurca zmeul.

Şoriceii mari pe de altă parte cercetează locurile unde e mâncarea. Poate nu ştiaţi, dar ei mănâncă dopuri de plută, hârtie de ziar, coperţi de cărţi, coji de portocale şi delicatesa cea mai cea este lipiciul întărit.

Părinţii şoricei caută cel mai spaţios şi mai frumos compartimentat loc în care să-şi crească familia. Câteodată spaţiile sunt aşa de compatimentate încât sunt unii soricei micuţi care nici nu şi-au cunoscut toţi fraţii. Dar nici nu le trebuie. Ei sunt câte patru mereu. Se aleg după mustăţi.