un pic de ciocolată

stau lângă câine, dănuţ pe numele lui, care îmi latră în somn şi se zbate. pe de altă parte nici eu nu sunt departe, acum 2 dimineţi m-am trezit cu nişte carne luată de pe obraz iar semnul de pe faţă se potrivea fix cu unghia mea. nu ar fi prima dată, mi s-a mai întâmplat să am câte o rană pe picior, lungă şi roşu-rozalie. nu stiu cum sunt visele altor oameni, dar ale mele sunt violente şi de multe ori implică un nene (asasin în majoritatea cazurilor) care mă urmăreşte sub diferite forme şi mă ameninţă cu diferite arme. întotdeauna visul se termină când individul aproape că m-a prins (câteodată apare sub forma unui urs - atunci chiar e nasol), mă prinde şi fix înainte ca filmul să arate continuarea mă cam trezesc. probabil că înainte să deschid ochii, în iureşul luptei, mă mai şi rănesc. dacă dănuţ ar avea mobilitatea mea în somn, sunt sigură că nu ar scăpa aşa ieftin.

am revăzut mongol, tare ciudat filmul şi fără sens la prima judecată. eu eram obişnuită să văd destinul măreţ al unui personagiu atunci când făcea lucruri demne. în schimb, în acest film, nu arată the rise&fall of gingis han, ci povesteşte fix despre acea vreme în care şi-a ales soaţa, cum individa a făcut vreo 2 copii cu alţi bărbaţi, iar gingis i-a numit pe amândoi fiii lui. în apărarea femeii, primu copil a fost făcut când un rival de-al lui gingi a răpit-o, iar a doua oară omu' era în inchisoare şi ea s-a măritat cu altu ca să îl scoată pe bărbatsu' din belele. umor asiatic, fără prea multe grimase, fără cuvinte, o situaţie, un pic de tăcere şi gata gluma. în tot filmul, gingis han a fost sclav de vreo 2-3 ori, murdar de la un cap la altul, bătut, până la sfârşit am tot aşteptat să înceapă acţiunea, la fel am aşteptat şi prima dată. când a început genericul de final gingi abia îşi pusese o armată cap la cap şi s-a şi terminat filmul. cu toate astea, nu mi-am putut stăpâni admiraţia faţă de film şi personaj. mă gândeam că legenda e legendă, da. dar dacă ar exista asemenea oameni, de la măreţie la statutul de obsedat fără toată ciocolata în staniol ar fi doar un pas dictat de circumstanţe diferite.

melc

disprețuind pe cineva, pot transofra ura în dragoste și respingerea în interiorizare inconștientă. câteodată, mai des ce-i adevărat, fără să vreau îi atrag pe acei oameni capabili să ofere, să împartă trăiri autentice. dar nu pot relaționa cu ei decât la un anumit nivel, acel nivel la care putem stabili o legătură de atutenticitate.

și în loc să le ofer motivul, le ofer ispita curiozității printr-un dezinteres interesat la nivel instinctual. nu sunt mulți în jurul meu pe care să-i fi văzut procedând la fel. iar acea mână de oameni este sau a fost la un moment dat foarte aproape de mine așteptând momentul asimilării modelului, cum îmi zicea de ună zi un prieten.

de fiecare dată am rămas plăcut impresionată, și influențată ulterior din ce în ce mai puternic, de zicala nu aștepta nimic de la oameni și nu vei simți dezamăgirea. suferindu-i consecințele mi-am dat seama că nu e chiar așa, ci mai degrabă sunt scutită de dezamăgiri dacă nu aștept mai mult de la cei din jurul meu decât acele trăiri autentice pe care ei sunt capabili să le împărtășească cu cei din jur și mai ales cu mine.

în momentul de față este singurul mod onest în care mă pot bucura de intensitatea și pasiunea celor ce mă înconjoară. mă bucur de acea părticică reală, de ochiul tornadei lor și de felul în care se integrează în personalitatea lor, de felul în care se topește cu mine și de felul în care se țese în lume.

Fără titlu

Cel mai îngrozitor mod de a muri:

.... să sari cu paraşuta şi ea să nu se deschidă.

.... de sete, pe mare.

.... din proprie iniţiativă.

.... încet, pe părţi, ca într-un film de groază.

.... bătrân, plin de regrete.

.... tânăr, fără dorinţe.

Cel mai îngrozitor mod de a trăi:

... însoţit de "cum ar fi fost dacă ...", un regret al evenimentelor din trecut.

... gândind mereu că mâine va fi altfel.

... cu frica/lenea de a risca/acţiona o rutină zilnică în favoarea a acelui "altceva".

... revoltat de cutumele/regulile sociale/"toată lumea aşa face, zice" pe care le respectă.

... trăind într-o perpetuă perioadă intermediară.

... supărat pe cineva ori pe ceva (gen, îmi detest superiorul sau urăsc politicienii).

Riga Crypto şi lapona Enigel

Sunt câteva lucuri pe lumea asta pe care nu ai cum să le ignori. Poţi ignora multe, poţi închide ochii şi trece nepăsător pe lângă:

- indivizi care sparg geamul maşinii din faţa ta, pentru că le era poftă de ciunga lăsată pe banchetă

- cei care maltratează animale ori copii (cu o educaţie solidă poţi să faci asta, am văzut eu!)

- perversiuni făţişe (se încadrează în degetele de la o mână dăţile în care am fost înghesuită în ganguri, de la ambele mâini dăţile în care am fost urmărită de indivizi şi cuvinte aţâţătoare, nu îmi ajung nici picioarele dacă-i număr pe exibiţioniştii îndrăzneţi) - pentru mine au existat în general două variante: ori nu-i vedeam, ori răspundeam cu cea mai bună apărare - atacul, în funcţie de automotivarea lor în ale acţiunii.

Acum vreo 8 ani aveam o pretenă, Germina fiind inculpata, care mi-a devenit colegă de bancă, fix după ce anterioara consoartă s-a sinucis (literalmente vorbind). Cu Germina mă întărâtam în a face tot felul de experimente. Printre astea a fost şi mersul la lilieci ... pe jos. După ce ultimul maxi-taxi ne-a descărcat la afumaţi, am propus să o luăm pe jos, gândeam că nu mai era mult, mai ales că tata făcea maxim 10 minute cu maşina până în faţa porţii. Pentru neştiutori lilieci înseamnă 28 km distanţă de bucureşti, 23 km faţă de Afumaţi. O zi de vară demenţială, căldură sufocantă, ceea ce pentru un naturist ar fi vestit o ploicică uşuratecă. Fix la fel de frivolă cum eram noi două, muzele DN2, o blondină şi o bruneţină, sprintând pe marginea şoselei, pe banda de urgenţă. Râdeam ironico-încântate de toţi nefericiţii care ne claxonau pofticios, ba chiar am numărat claxoanele care ne confirmau valoarea, 1 bingo, 2 bingo .... în jur de 200 bingo ne-am încurcat în matematică aplicată. Oricum qed fusese demonstrandum, iar 3 km mărşăluiţi şi calculaţi în claxoane-putere cauzaresră uşoare înţepături în tălpi, şiroaie de sudoare şi o panică reţinută.

Prima dacie care a oprit era blindată cu 5 ţigani, întrecând în întunecime pe cei mai norocoşi coşari, era de culoare roşie (este un roşu anume, mat, extrem de popular în anii 70'). Am refuzat politicos, apoi am mers înainte înţepate - ceea ce pentru noi era panică şi adrenalină cristalizată, pentru ei era un fecund mating-game. Bordul nostru indica 1.4 km/h - le fel şi al lor. Germina îşi schimba culorile feţei cu rapiditatea unui ochean cu mărgeluţe colorate, din ăla de dinainte de 89' la care orice copil exersa hipsnoza autoindusă.

Am apucat-o de încheietura mâinii (fapt ce mi-a indus senzaţia unui mormoloc umed şi rece) şi am târât-o pe cealaltă parte a drumului. La început s-a lăsat moale, apoi fix pe linia întreruptă dintre cele două sensuri de circulaţie s-a poticnit pe picioarele din spate şi mi-a zis că îi e frică. Am mulţumit pios celor 43 de kg pe care le avea şi am smucit-o până pe banda de urgenţă. Nu trece mult şi de pe sensul de mers opresc următorii muşterii - cavaleri neînţeleşi ai secolului (wtf!! naiba ştie în ce secol trăiau), zâmbete binevoitoare venind dintr-o dubă albastru azuriu, la fel de mat, aceeaşi decadă. Am făcut o piruetă în timp ce valsam spre cealaltă margine a drumului.

Orice tort care se respectă are cel puţin o cireaşă confiată, perfect poziţionată pentru a genera maximum de frustrare tuturor celor care îşi aşteaptă indiferent farfuria (şi care în secret şi-ar rade sprâncenele ca să aibă bobiţa roşie). Noi nu am simulat nimic, eram sincer indiferente, m-aş hazarda chiar să afirm că o evitam. Cum se întâmplă de obicei, cireaşa ajunge fix în farfuria alergicului la rozacee. Ne depăşeşte un tractor, din ăla cu limită de viteză 20km/h, care la 10 m înaintea noastră opreşte. Roşu-mirositor, cu o treierătoare în spate. După o replică mută gen "bond, james bond", deschide uşa, graţios şi greoi cum îi şade bine unui utilaj. Lăsând grotescul şi hilarul la o parte, a fost un gest de genteleman misterios.

Taaaa... na...na... naaa...na.... na ... na .... na ... am continuat repetiţiile până pe cealaltă parte. Se pare că tractorul a fost prea mult pentru nervii sensibili ai Germinei, care mi-a izbucnit într-o criză de isterie. Ne-am simţit obligate de circumstanţe să oprim un maxi taxi care ne-a transportat următorii 20 de km până la lilieci. Este de la sine înţeles că la întoarcere am avut parte de o "ploaie caldă de vară" care ne-a întărit sfârcurile înainte de îmbarcarea în maxi-taxi-ul de vrancea retur.

Teribil de drăguţ

Este cea mai stupidă frază pe care am auzit-o. Şi da, astăzi dau cu toată omenirea de pământ. Pentru mine nu mai există nimeni şi nimic, mă revolt adolescentin şi nevrotic. Că uite aşa!

Şi să-i ia mama dracu pe ăia care tot dau -29 de grade la lilieci, că am diferenţă de 50 de grade la o uşă distanţă împana mea! Probabil că de aia am ţinut neapărat ca azi să scad de la o jumătate de sută la o treime de sută diferenţa, poate aşa o fi mai sfânt şi nu îmi mai vine să dau cu toţi liliecii de crăci.

Mi-a luat ....

jumătate de zi să mă hotărăsc dacă migrez sau nu de aici şi după ce m-am uitat pe iutub la un mini documentar (nu vi se pare că pe iutub totul e mini??) despre păsările călătoare, m-am hotărât că vreau să fiu un cuc de iarnă. Ochesc cuibul unei păsărici, ţintesc la ouă, elimin ce e al lor, înseminez cu ce e al meu.

Pot chiar să extind, pentru că oricum nu

pot a depune ouă - îmi iau ostăşeşte hainele în traistă verde camuflată, ochesc o casă CALDĂ,

elimin orice prejudecăţi de valoare din mintea proprietarului şi înseminez locul.

Cu toate că nu sunt cuc. Nici măcar cuc nu am, aşa că am să întreb foarte drăguţ şi amabil - către ce migrez?

PS: prima poză ... e a mea, ba mai mult, chiar şi uşa e a mea, clanţa la fel. E uşa de la lilieci, cea care desparte -29 de grade de plus câteva grade. Pozată din interior. Nu ştiu dacă sunt singura care a văzut The Day After Tomorrow, dar sunt sigură de un lucru: la fel erau şi ăia hăituiţi.

Tare violent m-am trezit de dimineaţă. Am auzit din pod un surub/piuliţă/cui

rostogolindu-se şi un alt zgomot pe care nu l-am înţeles. Sângele mi s-a îngheţat imediat, am primit prompt adrenalină şi am aşteptat cu inima zgomotoasă.

De multe ori m-am întrebat cum adoarme omul?

Şi cum reuşeşte să stea treaz? până la urmă ce e somnul şi ce se întâmplă în capul meu când

"decid" că vreau să "dorm"? Nu de alta dar aveam adrenalină şi bătăi de inimă cât pentru 10 şi cum nu s-a întâmplat nimic în următoarele 3 secunde am simţit că e de datoria mea să fac să se întâmple ceva. Iată cum brusc au apărut mulţi oameni în mansardă, aşa de mulţi că nici nu renta să-i număr, care fiecare rostogolea câte o piuliţă/cui/şurub. Şi ca să nu strice armonia schimbau între ei la intervale potrivite obiectele, dansând sportiv (mişcarea avea graţia unui dans, dar ei defapt făceau sport) spre undeva, înainte. Se unduiau, împingeau o piuliţă, cu cât se perindau mai mulţi cu atât se forma un fel de abur rece, mai des cu cât planul era mai îndepărat. Evident toţi erau

bărbaţi şi aveau costume negre şi sacouri încheiate la un singur nasture. Şi erau aşa senini - ca nişte elfi, cu piuliţe, cuie şi şuruburi, însoţiţi de aburi şi cu cât dădeau mai mult cu piciorul la obiectele metalice cu atât deveneau mai lăptoşi şi integraţi în aburi.

Zgăbuh, craţ, cranţ, tic...tic..tic... pac-bummmm, cssss.

Iar mi-a venit adrenalină la interval.

Acum chiar m-am trezit. Să-i ia aburii pe toţi costumarii. În mansarda mea chiar e cineva/ceva. Ţin minte că vedeam filme de război cu soldaţi răniţi pe câmpul de luptă, care, deşi erau răniţi şi ca vai de mama lor, tot mai ridicau o mână sau un picior, ăia mai curajoşi chiar păreau că vor să ia poziţia de start la sprint. M-a indignat întotdeauna alegerea asta, m-a revoltat chiar. Idioţii - nu le e clar că un lunetist, poate chiar un tun, aşteaptă cu sadism să ridice mâna aia, sau piciorul, ori să se pună în patru labe!?? Pac, pac. Păi dacă te-ai ridicat, nu ţi-era clar că te omor? Next please. Noi avem puşcoace şi animalele inteligenţă - că nu degeaba fac alea pe moartele când văd un pradător, când simt un pericol. Mi se par de o drăgălăşenie absolută animăluţele care rămân spin

alizate când le târcoleşte careva. Şi nu adormitsem! Doar că mi-a luat mai puţin de o secundă ca să gândesc tot ce am scris până acum. Singurele diferenţe între mine şi animăluţe era

faptul că nu nu eram aşa de simpatică şi nici nu ştiam exact în ce poziţie am înţepenit.

Prrrrrrrrrrr, gzzzz, ţic ţic ţic ... trm trm trm trm, bam bam, pfffffff. Hahaha.

Am nişte şorecuţi în mansardă. Oare doar ei

sunt? tâgâdâm, bâm, bâm, ţic

ţic ţic, czzzzzz. Mda. Sunt mulţi ai naibii. Poate doar sunt activi. Dar ei de obicei

călătoresc în familii. Ca în vestul sălbatic, dar acum nu mai folosesc căruţele. Au f

ăcut din coviltire nişte parapante albe cu care se deplasează capul fa

miliei cu toate lucrurile trebuincioase unei gospodării prospere, iar cu un alt coviltir se deplasează şoricioaica şefă cu plozii agăţaţi ori de coadă, ori de şireturi. Cum au

prins un geam deschis sunt chemaţi de mirosul casei şi dacă le place, suflă într-un fel secret în parapantă şi atunci ea ştie că trebuie să ajung în acea casă, intrând pe o anume fereastră. După ce ajung dau o tură atunci când ocupanţii casei dorm. Ca să nu se trezească şi să-i prindă în expediţie, pe un teritoriu necunoscut, ei au o tolbă specială, în general şoricelul cel mai mic se duce la nasul oamenilor şi suflă un praf special de la care nu se strănută. După ce a plecat

şoricelul mezin omul începe să viseze cele mai frumoase lucruri, şi va avea cel mai adânc somn.

Abia atunci şoriceii se împart în echipe speciale - soriceii mici se strâng câte 4

şi merg în şir indian prin locuri moi: prin dulap unde cercetează întâi hainele, apoi se duc pe sub pat, strâng praful într-un ghemotoc mare pe care îl rost ogolesc. Nu înţeleg de ce fac lucrul ăsta - e moale ghemotocul, dar în afară de asta nu le foloseşte la nimic. Cred că se joacă. După ce au obosit se duc la uşi unde fiecare şoricel micuţ se cuibăreşte în gaura cheii şi doarme încolăcit în găoace. Ei încep imediat să viseze multă vată de zahăr şi zmee - visul oricărui şoricel micuţ este să zboare pe un zmeu până creşte mare. Niciodată însă un şoricel micuţ nu trebuie să zboare pe un zmeu - cine ar mai sta în gaura cheii şi ar auzi tot din ambele camere de după uşă chiar dacă doarme?? Şoriceii mari ori dorm (şi dorm atât de puţin!) ori sunt atenţi; ei s-au agăţat deja de un zmeu şi au zburat sus ... sus de tot. De

aia se rup zmeele, pentru că soriceii micuţi se fac mari şi vor să vadă lumea de pe zmeu. Lor nu le mai place

vata de zahăr pentru că e la fel cu norii în care se încurca zmeul.

Şoriceii mari pe de altă parte cercetează locurile unde e mâncarea. Poate nu ştiaţi, dar ei mănâncă dopuri de plută, hârtie de ziar, coperţi de cărţi, coji de portocale şi delicatesa cea mai cea este lipiciul întărit.

Părinţii şoricei caută cel mai spaţios şi mai frumos compartimentat loc în care să-şi crească familia. Câteodată spaţiile sunt aşa de compatimentate încât sunt unii soricei micuţi care nici nu şi-au cunoscut toţi fraţii. Dar nici nu le trebuie. Ei sunt câte patru mereu. Se aleg după mustăţi.

o reclamă excelentă

Uite o reclamă care produce o explozie de gânduri, senzaţii, dorinţe, uimire, ah am obosit.

E ca un condiment exotic:

http://www.youtube.com/watch?v=zuiBxtiC-d0&feature=related