un caz tipic de noroc

un pic de ciocolată

2011-03-14T03:26:00.000-07:00

stau lângă câine, dănuţ pe numele lui, care îmi latră în somn şi se zbate. pe de altă parte nici eu nu sunt departe, acum 2 dimineţi m-am trezit cu nişte carne luată de pe obraz iar semnul de pe faţă se potrivea fix cu unghia mea. nu ar fi prima dată, mi s-a mai întâmplat să am câte o rană pe picior, lungă şi roşu-rozalie. nu stiu cum sunt visele altor oameni, dar ale mele sunt violente şi de multe ori implică un nene (asasin în majoritatea cazurilor) care mă urmăreşte sub diferite forme şi mă ameninţă cu diferite arme. întotdeauna visul se termină când individul aproape că m-a prins (câteodată apare sub forma unui urs - atunci chiar e nasol), mă prinde şi fix înainte ca filmul să arate continuarea mă cam trezesc. probabil că înainte să deschid ochii, în iureşul luptei, mă mai şi rănesc. dacă dănuţ ar avea mobilitatea mea în somn, sunt sigură că nu ar scăpa aşa ieftin.

am revăzut mongol, tare ciudat filmul şi fără sens la prima judecată. eu eram obişnuită să văd destinul măreţ al unui personagiu atunci când făcea lucruri demne. în schimb, în acest film, nu arată the rise&fall of gingis han, ci povesteşte fix despre acea vreme în care şi-a ales soaţa, cum individa a făcut vreo 2 copii cu alţi bărbaţi, iar gingis i-a numit pe amândoi fiii lui. în apărarea femeii, primu copil a fost făcut când un rival de-al lui gingi a răpit-o, iar a doua oară omu' era în inchisoare şi ea s-a măritat cu altu ca să îl scoată pe bărbatsu' din belele. umor asiatic, fără prea multe grimase, fără cuvinte, o situaţie, un pic de tăcere şi gata gluma. în tot filmul, gingis han a fost sclav de vreo 2-3 ori, murdar de la un cap la altul, bătut, până la sfârşit am tot aşteptat să înceapă acţiunea, la fel am aşteptat şi prima dată. când a început genericul de final gingi abia îşi pusese o armată cap la cap şi s-a şi terminat filmul. cu toate astea, nu mi-am putut stăpâni admiraţia faţă de film şi personaj. mă gândeam că legenda e legendă, da. dar dacă ar exista asemenea oameni, de la măreţie la statutul de obsedat fără toată ciocolata în staniol ar fi doar un pas dictat de circumstanţe diferite.

melc

2010-05-25T15:49:00.000-07:00

disprețuind pe cineva, pot transofra ura în dragoste și respingerea în interiorizare inconștientă. câteodată, mai des ce-i adevărat, fără să vreau îi atrag pe acei oameni capabili să ofere, să împartă trăiri autentice. dar nu pot relaționa cu ei decât la un anumit nivel, acel nivel la care putem stabili o legătură de atutenticitate.

și în loc să le ofer motivul, le ofer ispita curiozității printr-un dezinteres interesat la nivel instinctual. nu sunt mulți în jurul meu pe care să-i fi văzut procedând la fel. iar acea mână de oameni este sau a fost la un moment dat foarte aproape de mine așteptând momentul asimilării modelului, cum îmi zicea de ună zi un prieten.

de fiecare dată am rămas plăcut impresionată, și influențată ulterior din ce în ce mai puternic, de zicala nu aștepta nimic de la oameni și nu vei simți dezamăgirea. suferindu-i consecințele mi-am dat seama că nu e chiar așa, ci mai degrabă sunt scutită de dezamăgiri dacă nu aștept mai mult de la cei din jurul meu decât acele trăiri autentice pe care ei sunt capabili să le împărtășească cu cei din jur și mai ales cu mine.

în momentul de față este singurul mod onest în care mă pot bucura de intensitatea și pasiunea celor ce mă înconjoară. mă bucur de acea părticică reală, de ochiul tornadei lor și de felul în care se integrează în personalitatea lor, de felul în care se topește cu mine și de felul în care se țese în lume.

Fără titlu

2010-04-19T06:31:00.001-07:00

Cel mai îngrozitor mod de a muri:

.... să sari cu paraşuta şi ea să nu se deschidă.

.... de sete, pe mare.

.... din proprie iniţiativă.

.... încet, pe părţi, ca într-un film de groază.

.... bătrân, plin de regrete.

.... tânăr, fără dorinţe.

Cel mai îngrozitor mod de a trăi:

... însoţit de "cum ar fi fost dacă ...", un regret al evenimentelor din trecut.

... gândind mereu că mâine va fi altfel.

... cu frica/lenea de a risca/acţiona o rutină zilnică în favoarea a acelui "altceva".

... revoltat de cutumele/regulile sociale/"toată lumea aşa face, zice" pe care le respectă.

... trăind într-o perpetuă perioadă intermediară.

... supărat pe cineva ori pe ceva (gen, îmi detest superiorul sau urăsc politicienii).

Riga Crypto şi lapona Enigel

2010-02-23T11:55:00.000-08:00

Sunt câteva lucuri pe lumea asta pe care nu ai cum să le ignori. Poţi ignora multe, poţi închide ochii şi trece nepăsător pe lângă:

- indivizi care sparg geamul maşinii din faţa ta, pentru că le era poftă de ciunga lăsată pe banchetă

- cei care maltratează animale ori copii (cu o educaţie solidă poţi să faci asta, am văzut eu!)

- perversiuni făţişe (se încadrează în degetele de la o mână dăţile în care am fost înghesuită în ganguri, de la ambele mâini dăţile în care am fost urmărită de indivizi şi cuvinte aţâţătoare, nu îmi ajung nici picioarele dacă-i număr pe exibiţioniştii îndrăzneţi) - pentru mine au existat în general două variante: ori nu-i vedeam, ori răspundeam cu cea mai bună apărare - atacul, în funcţie de automotivarea lor în ale acţiunii.

Acum vreo 8 ani aveam o pretenă, Germina fiind inculpata, care mi-a devenit colegă de bancă, fix după ce anterioara consoartă s-a sinucis (literalmente vorbind). Cu Germina mă întărâtam în a face tot felul de experimente. Printre astea a fost şi mersul la lilieci ... pe jos. După ce ultimul maxi-taxi ne-a descărcat la afumaţi, am propus să o luăm pe jos, gândeam că nu mai era mult, mai ales că tata făcea maxim 10 minute cu maşina până în faţa porţii. Pentru neştiutori lilieci înseamnă 28 km distanţă de bucureşti, 23 km faţă de Afumaţi. O zi de vară demenţială, căldură sufocantă, ceea ce pentru un naturist ar fi vestit o ploicică uşuratecă. Fix la fel de frivolă cum eram noi două, muzele DN2, o blondină şi o bruneţină, sprintând pe marginea şoselei, pe banda de urgenţă. Râdeam ironico-încântate de toţi nefericiţii care ne claxonau pofticios, ba chiar am numărat claxoanele care ne confirmau valoarea, 1 bingo, 2 bingo .... în jur de 200 bingo ne-am încurcat în matematică aplicată. Oricum qed fusese demonstrandum, iar 3 km mărşăluiţi şi calculaţi în claxoane-putere cauzaresră uşoare înţepături în tălpi, şiroaie de sudoare şi o panică reţinută.

Prima dacie care a oprit era blindată cu 5 ţigani, întrecând în întunecime pe cei mai norocoşi coşari, era de culoare roşie (este un roşu anume, mat, extrem de popular în anii 70'). Am refuzat politicos, apoi am mers înainte înţepate - ceea ce pentru noi era panică şi adrenalină cristalizată, pentru ei era un fecund mating-game. Bordul nostru indica 1.4 km/h - le fel şi al lor. Germina îşi schimba culorile feţei cu rapiditatea unui ochean cu mărgeluţe colorate, din ăla de dinainte de 89' la care orice copil exersa hipsnoza autoindusă.

Am apucat-o de încheietura mâinii (fapt ce mi-a indus senzaţia unui mormoloc umed şi rece) şi am târât-o pe cealaltă parte a drumului. La început s-a lăsat moale, apoi fix pe linia întreruptă dintre cele două sensuri de circulaţie s-a poticnit pe picioarele din spate şi mi-a zis că îi e frică. Am mulţumit pios celor 43 de kg pe care le avea şi am smucit-o până pe banda de urgenţă. Nu trece mult şi de pe sensul de mers opresc următorii muşterii - cavaleri neînţeleşi ai secolului (wtf!! naiba ştie în ce secol trăiau), zâmbete binevoitoare venind dintr-o dubă albastru azuriu, la fel de mat, aceeaşi decadă. Am făcut o piruetă în timp ce valsam spre cealaltă margine a drumului.

Orice tort care se respectă are cel puţin o cireaşă confiată, perfect poziţionată pentru a genera maximum de frustrare tuturor celor care îşi aşteaptă indiferent farfuria (şi care în secret şi-ar rade sprâncenele ca să aibă bobiţa roşie). Noi nu am simulat nimic, eram sincer indiferente, m-aş hazarda chiar să afirm că o evitam. Cum se întâmplă de obicei, cireaşa ajunge fix în farfuria alergicului la rozacee. Ne depăşeşte un tractor, din ăla cu limită de viteză 20km/h, care la 10 m înaintea noastră opreşte. Roşu-mirositor, cu o treierătoare în spate. După o replică mută gen "bond, james bond", deschide uşa, graţios şi greoi cum îi şade bine unui utilaj. Lăsând grotescul şi hilarul la o parte, a fost un gest de genteleman misterios.

Taaaa... na...na... naaa...na.... na ... na .... na ... am continuat repetiţiile până pe cealaltă parte. Se pare că tractorul a fost prea mult pentru nervii sensibili ai Germinei, care mi-a izbucnit într-o criză de isterie. Ne-am simţit obligate de circumstanţe să oprim un maxi taxi care ne-a transportat următorii 20 de km până la lilieci. Este de la sine înţeles că la întoarcere am avut parte de o "ploaie caldă de vară" care ne-a întărit sfârcurile înainte de îmbarcarea în maxi-taxi-ul de vrancea retur.

Teribil de drăguţ

2010-01-26T05:02:00.000-08:00

Este cea mai stupidă frază pe care am auzit-o. Şi da, astăzi dau cu toată omenirea de pământ. Pentru mine nu mai există nimeni şi nimic, mă revolt adolescentin şi nevrotic. Că uite aşa!

Şi să-i ia mama dracu pe ăia care tot dau -29 de grade la lilieci, că am diferenţă de 50 de grade la o uşă distanţă împana mea! Probabil că de aia am ţinut neapărat ca azi să scad de la o jumătate de sută la o treime de sută diferenţa, poate aşa o fi mai sfânt şi nu îmi mai vine să dau cu toţi liliecii de crăci.

Mi-a luat ....

jumătate de zi să mă hotărăsc dacă migrez sau nu de aici şi după ce m-am uitat pe iutub la un mini documentar (nu vi se pare că pe iutub totul e mini??) despre păsările călătoare, m-am hotărât că vreau să fiu un cuc de iarnă. Ochesc cuibul unei păsărici, ţintesc la ouă, elimin ce e al lor, înseminez cu ce e al meu.

Pot chiar să extind, pentru că oricum nu

pot a depune ouă - îmi iau ostăşeşte hainele în traistă verde camuflată, ochesc o casă CALDĂ,

elimin orice prejudecăţi de valoare din mintea proprietarului şi înseminez locul.

Cu toate că nu sunt cuc. Nici măcar cuc nu am, aşa că am să întreb foarte drăguţ şi amabil - către ce migrez?

PS: prima poză ... e a mea, ba mai mult, chiar şi uşa e a mea, clanţa la fel. E uşa de la lilieci, cea care desparte -29 de grade de plus câteva grade. Pozată din interior. Nu ştiu dacă sunt singura care a văzut The Day After Tomorrow, dar sunt sigură de un lucru: la fel erau şi ăia hăituiţi.

2009-12-10T08:09:00.000-08:00

Tare violent m-am trezit de dimineaţă. Am auzit din pod un surub/piuliţă/cui

rostogolindu-se şi un alt zgomot pe care nu l-am înţeles. Sângele mi s-a îngheţat imediat, am primit prompt adrenalină şi am aşteptat cu inima zgomotoasă.

De multe ori m-am întrebat cum adoarme omul?

Şi cum reuşeşte să stea treaz? până la urmă ce e somnul şi ce se întâmplă în capul meu când

"decid" că vreau să "dorm"? Nu de alta dar aveam adrenalină şi bătăi de inimă cât pentru 10 şi cum nu s-a întâmplat nimic în următoarele 3 secunde am simţit că e de datoria mea să fac să se întâmple ceva. Iată cum brusc au apărut mulţi oameni în mansardă, aşa de mulţi că nici nu renta să-i număr, care fiecare rostogolea câte o piuliţă/cui/şurub. Şi ca să nu strice armonia schimbau între ei la intervale potrivite obiectele, dansând sportiv (mişcarea avea graţia unui dans, dar ei defapt făceau sport) spre undeva, înainte. Se unduiau, împingeau o piuliţă, cu cât se perindau mai mulţi cu atât se forma un fel de abur rece, mai des cu cât planul era mai îndepărat. Evident toţi erau

bărbaţi şi aveau costume negre şi sacouri încheiate la un singur nasture. Şi erau aşa senini - ca nişte elfi, cu piuliţe, cuie şi şuruburi, însoţiţi de aburi şi cu cât dădeau mai mult cu piciorul la obiectele metalice cu atât deveneau mai lăptoşi şi integraţi în aburi.

Zgăbuh, craţ, cranţ, tic...tic..tic... pac-bummmm, cssss.

Iar mi-a venit adrenalină la interval.

Acum chiar m-am trezit. Să-i ia aburii pe toţi costumarii. În mansarda mea chiar e cineva/ceva. Ţin minte că vedeam filme de război cu soldaţi răniţi pe câmpul de luptă, care, deşi erau răniţi şi ca vai de mama lor, tot mai ridicau o mână sau un picior, ăia mai curajoşi chiar păreau că vor să ia poziţia de start la sprint. M-a indignat întotdeauna alegerea asta, m-a revoltat chiar. Idioţii - nu le e clar că un lunetist, poate chiar un tun, aşteaptă cu sadism să ridice mâna aia, sau piciorul, ori să se pună în patru labe!?? Pac, pac. Păi dacă te-ai ridicat, nu ţi-era clar că te omor? Next please. Noi avem puşcoace şi animalele inteligenţă - că nu degeaba fac alea pe moartele când văd un pradător, când simt un pericol. Mi se par de o drăgălăşenie absolută animăluţele care rămân spin

alizate când le târcoleşte careva. Şi nu adormitsem! Doar că mi-a luat mai puţin de o secundă ca să gândesc tot ce am scris până acum. Singurele diferenţe între mine şi animăluţe era

faptul că nu nu eram aşa de simpatică şi nici nu ştiam exact în ce poziţie am înţepenit.

Prrrrrrrrrrr, gzzzz, ţic ţic ţic ... trm trm trm trm, bam bam, pfffffff. Hahaha.

Am nişte şorecuţi în mansardă. Oare doar ei

sunt? tâgâdâm, bâm, bâm, ţic

ţic ţic, czzzzzz. Mda. Sunt mulţi ai naibii. Poate doar sunt activi. Dar ei de obicei

călătoresc în familii. Ca în vestul sălbatic, dar acum nu mai folosesc căruţele. Au f

ăcut din coviltire nişte parapante albe cu care se deplasează capul fa

miliei cu toate lucrurile trebuincioase unei gospodării prospere, iar cu un alt coviltir se deplasează şoricioaica şefă cu plozii agăţaţi ori de coadă, ori de şireturi. Cum au

prins un geam deschis sunt chemaţi de mirosul casei şi dacă le place, suflă într-un fel secret în parapantă şi atunci ea ştie că trebuie să ajung în acea casă, intrând pe o anume fereastră. După ce ajung dau o tură atunci când ocupanţii casei dorm. Ca să nu se trezească şi să-i prindă în expediţie, pe un teritoriu necunoscut, ei au o tolbă specială, în general şoricelul cel mai mic se duce la nasul oamenilor şi suflă un praf special de la care nu se strănută. După ce a plecat

şoricelul mezin omul începe să viseze cele mai frumoase lucruri, şi va avea cel mai adânc somn.

Abia atunci şoriceii se împart în echipe speciale - soriceii mici se strâng câte 4

şi merg în şir indian prin locuri moi: prin dulap unde cercetează întâi hainele, apoi se duc pe sub pat, strâng praful într-un ghemotoc mare pe care îl rost ogolesc. Nu înţeleg de ce fac lucrul ăsta - e moale ghemotocul, dar în afară de asta nu le foloseşte la nimic. Cred că se joacă. După ce au obosit se duc la uşi unde fiecare şoricel micuţ se cuibăreşte în gaura cheii şi doarme încolăcit în găoace. Ei încep imediat să viseze multă vată de zahăr şi zmee - visul oricărui şoricel micuţ este să zboare pe un zmeu până creşte mare. Niciodată însă un şoricel micuţ nu trebuie să zboare pe un zmeu - cine ar mai sta în gaura cheii şi ar auzi tot din ambele camere de după uşă chiar dacă doarme?? Şoriceii mari ori dorm (şi dorm atât de puţin!) ori sunt atenţi; ei s-au agăţat deja de un zmeu şi au zburat sus ... sus de tot. De

aia se rup zmeele, pentru că soriceii micuţi se fac mari şi vor să vadă lumea de pe zmeu. Lor nu le mai place

vata de zahăr pentru că e la fel cu norii în care se încurca zmeul.

Şoriceii mari pe de altă parte cercetează locurile unde e mâncarea. Poate nu ştiaţi, dar ei mănâncă dopuri de plută, hârtie de ziar, coperţi de cărţi, coji de portocale şi delicatesa cea mai cea este lipiciul întărit.

Părinţii şoricei caută cel mai spaţios şi mai frumos compartimentat loc în care să-şi crească familia. Câteodată spaţiile sunt aşa de compatimentate încât sunt unii soricei micuţi care nici nu şi-au cunoscut toţi fraţii. Dar nici nu le trebuie. Ei sunt câte patru mereu. Se aleg după mustăţi.

o reclamă excelentă

2009-10-12T06:20:00.001-07:00

Uite o reclamă care produce o explozie de gânduri, senzaţii, dorinţe, uimire, ah am obosit.

E ca un condiment exotic:

http://www.youtube.com/watch?v=zuiBxtiC-d0&feature=related

michael shermer în România

2009-09-09T08:16:00.000-07:00

Situaţia se prezintă cam aşa: Remus Cernea a ţinut un discurs de introducere, în care mi-am dat seama că oratorii la noi au nevoie de o şcoală care să-i pregătească. Nu de alta, dar nu este drept ca unul ca Michael să producă primul sunet şi să răsuflăm uşuraţi. Dar cu siguranţă el are o şcoală, nişte profesori, nişte sute, poate chiar mai multe ore ore de repetiţii şi corecturi, autocorecturi şi oameni specializaţi şi pregătiţi să corecteze ... pentru a obţine efectul maxim.

good ... acum aşteptăm ...

se lasă cortinele, sună gongul, let the show begin!

shermer's home

o familie, un neam, tot o apă ş'un pământ

2009-08-12T08:56:00.000-07:00

creepy of the past ages, atenţie la fulgere!

2009-08-12T08:38:00.000-07:00

continuarea

you tube my space and i'll google ur yahoo!

2009-08-11T07:34:00.001-07:00

închide geamurile, trage perdelele şi caută-ţi muzica. aprinde luminile aşa cum trebuie, cele care trebuie. apoi ia o pensulă şi pictează-ţi visele pe perete ... ia-ţi primul bilet de călătorie. ur personal bucket list, nu aştepa sfârşitul pentru a scrie câteva rânduri.

cazul meu merge mai departe

2009-08-10T07:57:00.000-07:00

protagonistul meu merge mai departe, face un nou pas, sare, se împleticeşte, cade, se scoală - şters de praf şi proaspăt, trage o nouă dungă pe tablă.

iată cum eroul meu se pregăteşte să plece prin ţări frumoase, crede el, calde, sper eu, într-o vacanţă. însoţit de fete.

aşa că dragule, pune-ţi ochelarii rotunzi.

A Social Media Evolution - Whats Next

2009-08-04T08:16:00.001-07:00

Check out this SlideShare Presentation:

A Social Media Evolution - Whats Next

View more documents from SocialMediaBC.

nou concept de biclă, pe la london

2009-08-04T07:00:00.001-07:00

Marten Wallg award for their concept dubbed, “London Garden”. The scheme incorporates a network of electric buses, taxis, and scooter-bikes, all of which interconnect to make London Garden a car-free zone.

continuarea

cica sunt cele mai urate masini

2009-08-04T06:53:00.000-07:00

continuarea pe http://www.oddee.com/item_96780.aspx

o poveste fara de sfarsit

2009-08-03T19:20:00.000-07:00

eu, lumea.
tu, noumen.
ei, niciodata.
voi, totul.
noi, intotdeauna: absurd vs revolta instinctiva.
si aici se incheie povestea fara de sfarsit. ea continua insa intr-o infinitate de galaxii.

Cred in existenta a mai multor povesti, unele cu zane, altele cu balauri, altele cu dadace sofisticate, ori cu copii pierduti, ori povesti fabuloase in varf de munte, povesti cu final fericit, chiar si tragedii ... fiecare poveste poate fi asemanata cu sufletul unui om, cu viata pe care o traieste sau a trait-o. Pana la urma de la noi au venit toate.
Iar Omar Faruk Tekbilek canta povestea unei vieti: http://www.youtube.com/watch?v=tMkNb8dAkVI.

Conventional wisdom

2009-07-29T08:38:00.000-07:00

un tip, îl cheamă Jonathan Fields, un interviu cu el aici, de unde al luat şi citatul dealtfel http://lateralaction.com/articles/jonathan-fields/ .

Kick the tires. All too often, conventional wisdom is just the collective limitations of those who’ve tried and failed before or, worse, never bothered trying. When someone says, “you can’t do that,” what they are really saying is, “I can’t figure out how to do that, so who the hell are you to try?” Do NOT accept someone else’s limitations as your own without first doing everything possible to succeed on your own terms.

First, I’m not about self-help. And I’m not in any way, shape or form a guru, master, wizard or other form of magical obstacle-clearing visionary. I’m about hard work, relentless creativity and nuts and bolts entrepreneurship with a strong bent for marketing.

A Career Renegade is someone who makes a conscious choice to build your career around the activities, settings and people who make you come alive… and figure out how to do all this while earning enough to live very comfortably in the world and giving back to the greater community.

Also, I’m not about getting rich. To me, that’s a meaningless metric. Money is important, I need to earn 6-figures to live well with my family in NYC. But, in a vacuum, money has no value. It’s only what it allows you to do that has meaning. So, you could spend every waking moment frantically engaged in the mad dash for cash without reference to passion, fulfillment or enjoyment, but to what end? Yeah, you’ll die with a kick-ass estate, but who cares? Your life just sucked.

So, yes, it’s important that you couple the quest to come alive at work with the quest to earn enough. But, the right metric isn’t enough to be “rich,” it’s enough to live well in the world. That number will change radically with each person. And, likely, will change fairly dramatically for each individual over the course of your life.

Helen Keller said it best, “life is a daring adventure, or nothing.”

vorbeşte tibetanul

2009-07-29T04:23:00.001-07:00

gogletarzii

2009-07-14T05:14:00.000-07:00

cum dau unii căutare pe google, şi cum ajung pe blogul unui omuleţ, plus comentariile omuleţului:

ce inseamna trattoria – un fast-food in care se sta la masa! nu va mai imbracati la cravata, toparlanilor!
program de dezbracat poze – ai o mentiune pe ziua de azi
wordpress cornel calarasu – Cornel e numele de tocilar, te rog nu-l mai folosi
caut disperata o compunere in lb engleza – pretioaso
cand a murit stefan banica -
cum se face bot -
filme cu fete care fac…cu alte fete –
FEMEI GOALE CA SA FAC LABA –
in ce pozitii sa faci poze in natura – poze de hi5 banuiesc?
vreau sa compun melodi de suces – oooo, da, din nou
penis captivus!!!!11 – lasa dracului laptopul ala din brate si relaxeaza-te, o sa treaca de la sine
tuica si efectele ei sanatoase - da!
sex anal in tramvai – nu!
www.pulamea.ro – .
unde poti sa mergi cu satelitul? – pe saitu’ lu ala
ce trebue sa mananc sa am curul mare – tot!
stefanbanica@yahoo.com – oare…?
elvis, ce s-a intamplat? – “M-am reincarnat prin Romania.”
filme masturbare in cache – cum gandesti tu, cu capu’…
chupacabra pui – faaain, un pui de chupacabra la baiatu’
sunt dobermani gelosi ? – wtf?!?

http://adriancalarasu.wordpress.com/2009/07/13/googletarzii/#more-3008

siviu

2009-07-14T03:59:00.000-07:00

am cv-ul din surse sigure şi autorizate. din ce am înţeles domnişoara va fi chemată la interviu, va fi aşezată probabil pe un scaun, într-o sală (eu aşa aş face) cu uşi de sticlă transparente, în birou va fi pus un microfon care va difuza momentul în toată firma, iar o cameră va înregistra. în jurul sălii eu aş dispune în semicercuri de discuţii toţi angajaţii.

enjoy...

leben und leben lassen

2009-07-13T01:58:00.000-07:00

Schopenhauer

Dimineaţă, soare, un motan care mă pândea să plec de la masa de pe terasă, să las ceva în farfurie şi să ia micul dejun. I-am lăsat, dar sîc! am mâncat legume.

“Vointa si puterea nu ajung. Omul trebuie sa stie ce vrea si ce poate .”

Filozofii şi-au dat mare osteneală pentru a spune că voinţa este liberă; eu voi spune numai că ea este atotputernică.

Nimic nu este bun sau rău prin natura sa, ci această distincţie este stabilită de părerile oamenilor.

Fiecare ţine să se pună în evidenţă prin inferioritatea aproapelui său.

Totuşi, în loc să aibă încredere în ceea ce le spun propriile minţi, oamenii au ca regulă o slăbiciune pentru încrederea în alţii, care pretind că au surse supranaturale de cunoaştere.

Oamenii măgriniţi caută numai să îşi petreacă timpul, cei de talent, să-l întrebuinţeze.

“Omul se obisnuieste cu orice . De aceea linistea sufleteasca este superioara obisnuintei . A nu avea nevoie de obiceiuri, ce avantaj!”

instinctul social al oamenilor nu este direct, adică nu se întemeiază pe iubirea societăţii, ci pe teama de singurătate; căci ei nu caută atât încântătoarea înfăţişare a celorlalţi, pe cât fug de pustietatea singurătăţii şi de monotonia

propriei lor conştiinţe. Precum iubirea de viaţă nu este decât frica de moarte, tot aşa instinctul social al oamenilor nu este

direct, adică nu se întemeiază pe iubirea societăţii, ci pe teama de singurătate; căci ei nu caută atât încântătoarea înfăţişare a celorlalţi, pe cât fug de pustietatea singurătăţii şi de monotonia propriei lor conştiinţe.

“Caracterul omului poate fi dedus din manifestarile lui marunte . Pentru lucrurile importante oamenii isi iau precautii ; in gesturile mici ei se manifesta dupa natura lor si fara a-si da osteneala sa se mai ascunda .”

defapt toate fragmenţelele astea sunt aici pentru că nu ştiam unde să-l găsesc pe cel de jos.

Pentru a trăi în lume este bine să avem o mare provizie de prudenţă şi de indulgenţă; de prudenţă pentru a ne păzi de pagubă, de indulgenţă pentru a ne feri de ceartă. Cine are să trăiască între oameni, nu trebuie să despreţuiască în mod absolut nici o individualitate, ca una ce este o dată creată de natură aşa cum este; nici pe cea mai rea, mai mizerabilă sau mai ridiculă. Din contră, are să o primească ca un ce fatal, care în urma unui principiu etern şi metafizic trebuie să fie aşa şi nu altfel; iar la cazurile extreme să-şi zică: „Astfel este lumea, nu e vina mea”. Dacă face altfel, este nedrept şi provoacă pe celălalt la luptă de moarte. Căci nimeni nu-şi poate schimba adevărata sa individualitate, adică temperamentul său, caracterul său moral, puterile judecăţii, fizionomia sa ş. c. l. Dacă îl osândim în toată firea lui, atunci nu-i mai rămâne decât să ne combată ca pe duşmanul său de moarte; căci noi nu-i îngăduim dreptul de a exista decât sub condiţia de a fi ceea ce din fire trebuie să fie. De aceea, spre a putea trăi între oameni, trebuie să-i lăsăm pe toţi în felul lor, oricum s-ar fi brodit, şi nu avem decât a ne gândi cum să ne folosim de ei, după firea şi însuşirea lor, dar nu să sperăm în

vreo schimbare, nici să-i osândim absolut în ceea ce sunt. Acesta este înţelesul proverbului german „leben und leben lassen”

am doi animali

2009-07-07T04:35:00.000-07:00

pe princiciul flashului: mă gândesc în dimineaţa asta la amintiri strânse în saci, ajung la birou, dau o tură pe blogurile mele de suflet şi dau de un bookmark de care cam uitasem. Flashback! :))

http://theflashbacksproject.blogspot.com/

brusc îmi amintesc de clujul meu, clujul copilăriei mele fericite (aveam copii acolo cu care mă jucam, chiar dacă nu ştiam să mă joc măcar îi mituiam cu piersici să îmi aducă costaşi pe care îi legam noaptea de calorifer şi înainte să se sufoce cu totul făceau o gălăgie sistematică, iar mama căuta noaptea cuţie cu care să mă apere de hoţul care umbla prin casă sistematic), apoi revin în pargul ioanid stând pe o găletuşă şi învăţând germană, iar în pauzele de senvicel împărţeam câte o lopăţică în capul căţelandrilor inocenţi atraşi de untul de pe degetele mele. Ce tante aveam, vai ce am iubit-o! În afară de ai mei, ea a fost primul om pe care l-am iubit.

Şi ce flashback! O tante pe la 80 şi ceva de ani, slăbuţă, puţin adusă de spate, dar mândră. Ce îmi plăcea la ea era cocul .... probabil că fusese blondă la viaţa ei că acum avea un păr alb-perlă, prins în coc de balerină puţin lăsat pe ceafă. Şi era senină tante a mea, şi zâmbea cu subânţeles când recitam poezii şi se uita la mine şi vroiam să mi-o fac familie, să mă ducă acasă în fiecare zi, să mă trezească cu ceai de soc cu miere şi lămâie în fiecare dimineaţă şi să mă înveţe cele mai frumoase poveşti de fraţii Grimm. Ea era bătrânica complice, pe care o asculţi orbeşte, dar mai faci cu ea o prostie două, aşa de dragul prostiei... o tante din poveste. Cred că peter pan defapt a fost scris de o bătrânică de 80 de ani. Următorul flash îl am cu Laza, săracul Laza ... trebuie să vă povestesc de băieţelul ăsta. Ne ştiam de la grădiniţa germană, unde am întâlnit primul om pe care l-am detestat în viaţa mea (tante beatrice, o scorpie frumoasă care nu mă înţelegea deloc) şi unde mama când ajungea la "şedinţele cu părinţii" era întrebată compătimitor: "aşa face şi acasă, doamnă?" Ei ce făceam .... alergam, consumam o energie turbată, dărâmam, eram extaziată de copiii din jurul meu (era singurul loc cu copii în afară de ioanid, unde după ce nu a mai fost tante a mea nu m-am mai dus) şi îl chinuiam pe Laza. Dar o cerea! sincer ... o cerea curat adevărat! Gândiţi-vă la un copilaş cu faţă de înger bleg, cu un păr tuns castron atât de lucios şi atât de drept încât atunci când îmi infigeam mâinile în capul lui şi începeam să fac învârtitea cu el mai aveam puţin şi muream de extaz!

A! şi creioanele roz. Da, nu am scăpat în copilăria mea de roz: furam toate creioanele roz de la grădiniţă. Defapt furam tot ce prindeam şi mi se părea mie că are să îmi folosească într-o zi. Dramatic a fost momentul în care bunica mea îmi citea robinson crusoe, şi mi-a citit cartea până am memorat fiecare cuvinţel şi dublam ascultătoare şi mută toată cartea, atunci să vezi dezastru: mi se părea că voi naufragia curând ... deh începeam să mă fac mare! ... şi trebuia să îmi fac recuzita pentru insulă. Aveam aşa: creioane roz (evident!), multe lame de ras adunate de sub balcoanele tipilor în maiouri albe şi cu burtă (ei erau cei mai generoşi), sfori de patru tipuri, multe chestii de electronică furate de la tata cu care mă gândeam eu că o să încep industria pe insulă alături de vineri, nasturi (pentru că îmi plăceau) - o cutie imensă, sigur urma să mă folosesc de ei (nu conta că nici bunicii şi nici părinţii nu mai aveau niciun nasture pe nicăieri, incluzând aici pantaloni, cămăşi, paltoane din toate sezoanele), obiecte ciudate din bucătărie. Tirbuşonul era absolut fascinant, construisem deja în mintea mea o plută, evoluasem la barcă şi ajunsesem într-un final stând cocoţată în cireşul de la Bădeşti imaginându-mi un vapor nascut din graţia tirbuşonului capturat. Mă treceau fiori! Apoi foarte trist a fost când m-au prins ai mei că îmi formam o comoară pe care urma să o dau la schimb pentru cele necesare vieţii pe insula pustie, iar comoara asta cuprindea: lanţuri de aur (argintul ştiam că nu are nicio valoare printre canibali), pandantive, cercei, inele, totul de aur .... m-am lăcomit însă la verigheta mamei şi atunci mi-au capturat piraţii toată averea. Nu am suferit însă foarte mult pentru că urma să îmi fac o recuzită de arme, o recuzită completă. Aşa că am început să fur tot ce însemna posibilă armă: cuţite, şurubelniţe, topoare, furci (asta când eram la ţară), furtun (pentru catapultă), elastic (pentru praştie). Vecinii mei de la ţară erau tot copii de "oraş" veniţi la bunici şi toţi băieţi, drept pentru care le ceream sfaturi despre cum se construiesc diverse tipuri de arme. Îmi aduc aminte că o săptămână am făcut consiliu eu cu mihai, cu edi şi cu georgică (care avea o bulină roşie perfect rotundă fix pe vârful nasului) despre cea mai bună modalitate de a construi cel mai bun arc. Am cercetat împreună sălciile pe distanţă de 4 gospodării, calitatea din păcate lăsa de dorit aşa că am format o echipă care mergea la râu şi o altă echipă care mergea prin gospodării. Nu e greu de ghicit în care echipă am ajuns. Ţin minte că atunci l-am năşit pe georgică în ale furatului. Mi-a părut rău pentru el că nu a fost atent la tot pentru că o săptămână mai târziu l-am auzit pe bunicul lui cum ţipa, îl fugărea şi arunca cu chestii după el - prostu' ... furase bani. Cel mai drăguţ era când mergeam prin vecini :)) săracii mei părinţi ştiind de intenţiile mele de naufragiu erau mai crispaţi decât era cazul. Eram aşa de cuminte - un îngeraş negru şi cu bucle perfecte care rânjea larg la tine când îţi zicea "hai să-mi arăţi comorile tale!" şi lua toată casa la studiu atent. Niciodată nu spărgeam nimic, nu supăram pe nimeni, eram extrem de politicoasă, mâncam tot din farfurie şi plecam blindată. Ţin minte că nu aveam mai mult de 4 ani când m-a văzut mama că şchiopăt. Fusesem în vizită. Vârâsem un şoricel de lemn în pantofior, în şoseţele aveam nişte beţe frumos colorate, iar în mână strângeam tare tare cel mai frumos creion roz din viaţa mea!

Totul s-a terminat brusc când am ajuns la şcoală şi învăţătoarea mea, Doamna Cumpănaşu, ne-a explicat că este o boală care se numeşte cleptomanie. După acea zi am înţeles că mă pot îmbolnăvi din nou chiar dacă fur şi un fir de pai.

frames

2009-06-16T08:03:00.000-07:00

după o întâlnire azi încep să îmi pun întrebările: de ce gândesc oamenii în frame-uri? ce drept am eu să îi judec şi mai ales am vreun drept să încerc să .. era să zic ajut, dar parcă nu sună bine. pentru că ajutorul pe care eu sunt dispusă să îl dau poate intra, intră defapt într-o ramă a lui şi e texturat cu subiectivitatea anouk. apoi m-am gândit că ajutorul ăsta înseamnă să direcţionez omul către o abordare mai curajoasă, mai autentică ce ţine de un individ liber.

îs fan libertate până la proton şi mai departe, aşa că vine logic întrebarea: am eu vreun drept să îmi bag nasul în rame? şi doar pentru că pot să dau întrebările pentru un început nou de ramă, zic eu autentică, înseamnă că trebuie să o şi fac? până la urmă care e rolul meu pe lângă ăilalţi oameni grupaţi în societate?

e drept că am cam multe întrebări. aşa că merge să-i dau cu o certitudine înainte. e vorba despre ajutor. aici cam am o idee relativ constantă despre ce înseamnă ajutorul.

iau un caz: V are nevoie de ajutor. 1- îmi dau cu părerea, ascultă bine, nu ascultă iar bine. 2- cere ajutorul, înseamnă că îi place cum gândesc eu şi crede că soluţia mea e una bună. 3- nu cere ajutorul, V are toate facilităţile să se dea singur cu capul de toţi pereţii - zic eu că experienţa personală este mai valoroasă decât orice ajutor. 4- se duce dracului V, mai are un pas şi cade de tot în prăpastie - atunci vrea ori nu vrea parcă l-aş trage de guler şi l-aş securiza undeva.

revolta la pixel

2009-06-11T02:11:00.000-07:00

revolta are şi ea mai multe forme. necunoscuta de afară şi necunoscuta de dinăuntru, plus variaţii de intensitate şi grade diferite ale combinaţiilor dintre cele două.

revolta-m-aş când citesc pe un site (http://www.neurosciencemarketing.com/blog/articles/convince-with-confidence.htm ) despre încredere, deşi e de pe la începutul religiilor recunoscut faptul că cine dă cu pumnul în masă cu încredere atrage atenţia şi adepţi.

scriind câte ceva despre branding, am început frumos cu o gugăleală, apoi nimeritul pixelului cu regula "găseşte informaţia dacă te ţine", evident că am dat de altceva, aşa cum te ajută un brand de 100 mld dolari să cauţi ce te interesează şi să găseşti ce îţi place.

şi uita aşa citind studiul:

In Moore’s experiment, volunteers were given cash for correctly guessing the weight of people from their photographs. In each of the eight rounds of the study, the guessers bought advice from one of four other volunteers. The guessers could see in advance how confident each of these advisers was, but not which weights they had opted for.

From the start, the more confident advisers found more buyers for their advice, and this caused the advisers to give answers that were more and more precise as the game progressed. This escalation in precision disappeared when guessers simply had to choose whether or not to buy the advice of a single adviser. In the later rounds, guessers tended to avoid advisers who had been wrong previously, but this effect was more than outweighed by the bias towards confidence. [From New Scientist - Humans prefer cockiness to expertise by Peter Aldhous.]

am ajuns la concluzia că suntem nişte prostovani, noi oamenii. unii adică (adică toţi la un moment dat).

vine unu şi povesteşte cu cojones despre brand (=ataşament faţă de marcă= manipulare emotioanla= nu cumperi produsul, cumperi pilula albastră) ori investiţii financiare (îşi dă cu părerea fix bruschttp://www.youtube.com/watch?v=gUkbdjetlY8&eurl=http://www.neurosciencemarketing.com/blog/articles/convince-with-confidence.htm&feature=player_embedded) şi poporul se duce la botez.

şi uite aşa am ales să asociez brandingul cu religia. prea leneş să simţ prea mult, un pic speriat să gândesc mai mult, dacă aş putea recunoşte că sunt un pic pierdut prin mine şi încâlcit în ale mele sinapse ar fi bine ... ei bine nu! dacă un ales cu sinapse mai clare, sau mai bine încleiate, dansează în jurul focului, apăi atunci vin să îi aduc bastoul, să îl sterg de sudoare când are viziuni de la un zeu al pilulii roşii.

iată cum asociez, brandingu cu religia şi matrix. parcă robin hood era şi el mişto, cu cărările lui prin păduri, scurtături şi fortăreţe. e prea cald azi, e clar vreau la răcoare verde de pădure. omul este suma tuturor gândurile sale. Born stupid??? Try again!

Când scrii despre ce ţi s-a întâmplat, schimbi puţin din karma celor întâmplate.

2009-06-01T14:54:00.000-07:00

nu îmi aparţine replica, este a unui individ pe care nu ştiu de ce îl urmăresc pe twitter.

în schimb vreau să văd ce fel de karmă schimb dacă povestesc ce am făcut azi, pe stilul twitter retroactiv.

am dormit cam toată ziua, când m-am sculat şi hotărât să mă duc pe la birou, asta pe la un 4 aşa, am făcut o oprire în carrefour. şi cum azi e 1 iunie, dau un la mulţi ani pe o acadea turbo, am zis să iau cadouri.

două perechi de pantofi au fost răsplata pentru că m-am gândit să fac un gest frumos pentru colegi ( eu mi-am luat mie).

apoi am continuat: o pereche de papuci roz pentru adriana, o pereche de papuci roz pentru andreea şi o pereche de papuci roz pentru irina. eu mi-am luat, normal, o pereche de papuci roz.

acum ... dacă s-a întâmplat aşa, eu ce trebuie să simt? pot doar să povestesc. na, felul în care îmi aduc aminte de azi şi cum privesc acum acei papucei roz e diferit. că mi se pare amuzant, atunci însă era foarte serioasă treaba. până la urmă tot schimbând la karme îmi pot aduce aminte de o viaţă întreagă altfel şi pot retrăi de multe ori aceeaşi viaţă. cum ar veni, viaţa mea înseamnă multe vieţi care se întâmplă la momentul prezent folosind material trecut. mă gândeam să-mi număr vieţile.

dorinţa de vineri

2009-05-15T04:32:00.000-07:00

da. am o păpuşă pe birou care îmi seamănă. face cu ochiul ca mine, are părul în acelaşi stil, se îmbracă ca mine.

şi îmi doresc ca în fiecare vineri să fiu băşcălioasă cum e sakura. e veselă rău creatura, orice i-aş face (chiar să îi iau şi să îi mâzgălesc răvaşul din fund) nu îşi schimbă mutra.

2009-05-14T09:01:00.000-07:00

îmi place să mă mai plimb aşa, din când în când pe câte un blog.

şi văd că fiecare vrea să pară extrem de deştept.

întâi e vulnerabil, doar îşi dă gândurile lumii, iar apoi se străduie să zică ceva extrem de inteligent. pe el nu îl interesează ce zice lumea, .... dar tu pentru cine scrii, mai homer al mahalalei?

mai sunt bloggerii care sunt duri şi răi. când nu închid pagina, înseamnă că ghicesc tipul molestării, istoria aia gri de după blocuri/birouri, ori cât de rar face sex.

apoi romanticii .... ooooo, ce îmi plac romanticii. ]mi inspiră o viţă de vie. cârlionţii ăia care arată bine, sunt acrişori dacă îi mesteci, în rest complet inutili.

îs bloggerii care oferă informaţie.

ăia are cer informaţie.

ăia care vor să schimbe ceva.

ăia care vor să manipuleze.

ăia care se răzbună.

ăia care nu vor să ştergă praful.

care se joacă.

se plâng.

iubesc.

distrug.

stop.

oricum. toţi ne suspunem la o judecată. ce este sigur, cineva va avea o părere.

şi după oricum vine aşadar.

aşadar ... plec cu o misiune, spetsnăzească.

caut un blog în care omul să fie suficient de dobitoc încât să nu facă pe deşteptu' şi totuşi să îi iasă al dracu de bine.

îl am în minte pe muntele, vorbind singur.(cipriane, dacă apuci vreodată să citeşti asta: Nu Eşti Dobitoc!) bă, tare mi-ar plăcea să-l văd pe muntele bombănind de bine, de rău, de unu' singur.

eh, varianta munteliană de vorbit singur (aşa cum mi-l îmaginez eu), dar pe blog.

de pe un blog mi-a plăcut asta:

While one person hesitates because he feels inferior, the other is busy making mistakes and becoming superior. Henry C. Link

oricum nu îi aparţine.

ca atunci când am fost la dan coma, să îmi aleg pantofi, şi am pus ochii pe o pereche de cizme şi am zis: dintre toate modelele ăsta îmi place cel mai mult. (nu ştiam că erau gucci)

ziua 2

2009-05-07T04:19:00.001-07:00

În singurul centru din Arad.

Din povestirile celor doi unchi de împrumut pe care i-am avut acolo am aflat mai multe chestii despre personaj. Spre exemplu, iarna aleargă în aceeaşi costumaţie, iar notorietatea lui vine şi din puţin sadism prost înţeles. Yoghi, nimeni nu-i ştie numele aşa că l-am botezat cu drag, pufăie cu zgomot, la intervale regulate: te trezeşti cu el în spate ( fiindcă e yoghin este perfect silenţios) şi exact la 10 cm distanţă scoate un pfiuu ascuţit care, vezi doamne, l-ar ajuta la reglarea respiraţiei. Nenorocitul cred că se ghemuieşte de râs în sinea lui mârşavă. Noi, ăştilalţii, zicem repede o rugăciune de alungat spiritele rele.

2009-04-02T04:32:00.000-07:00

- ne jucăm?

- da!!! ce ne jucăm?

- de-a proştii... vrei?!

-nu ştiu cum se joacă proştii, vrei să îmi arăţi... vrei, vrei?

- ce îmi dai?

-un prost.

- bine.

ziua1

2009-03-20T09:06:00.001-07:00

Paris. Mă aşteptam să pozez un nene cu băşcălie în cap, cu o mustăcioară fin tunsă. Mă trezesc că-l văd pe acest nene. Întotdeauna aşa mi-am imaginat că arată moş ene de la gene. Normal, l-aş fi văzut mai curând într-un ceaşaf alb şi cu un toiag gen moise şi cu puţin praf pe la picioare. Dar nici varianta asta nu e rea, deloc.